[for English read below]

Să-ți fie rușine!

“De ce nu ai pornit blogul în română?” m-a întrebat terapeuta mea când i-am zis prima oară de micul meu proiect. “Tu îți dai seama câtă rușine e blocată în tine de vreme ce de aproape doi ani nu ai reușit să ai vreo postare în română? E, totuși, limba ta maternă. Expune-te!” mi-a zis data următoare când am vorbit despre asta.

Mi-am dat seama că are dreptate după cât de tare mă enervau, mă iritau și mă agitau vorbele ei.

Așa ca, iată-mă, scriind în română. Care a fost declicul? Ieri, căutând pe Google Maps unde e sediul asociației la care am făcut un curs de nutriție, mi-au căzut ochii pe câteva recenzii negative, toate spunând același lucru. Diploma nu e acreditată și autoritățile nu o vor recunoaște. Asta in 2022. Poate de atunci s-au mai schimbat lucrurile. Primul impuls a fost dat de justițiara din mine, oripilată că, dacă acest scenariu e încă valabil, organizatorii ne-au dus cu zăhărelul atâtea luni că vom fi mari nutriționiști. Apoi s-a activat victima din mine, voiam să o sun pe mama să mă lamentez că viața mea profesională este blocată și că niciodată nu voi ajunge să fac ceva pe placul sufletului meu.

Apoi, din fericire, s-a activat cerebrala din mine. Mi-am dat seama că anul trecut pe vremea asta făceam cursul de software tester pentru că prietena mea farmacistă așa scăpase de domeniul medical. Apoi, un an mai târziu m-am înscris la cursul de tehnician nutriționist pentru că terapeuta mea așa scăpase de domeniul profesional pe care nu-l suporta. Mintea mea avea nevoie de căi cunoscute și testate pentru că nu am suficientă încredere în mine să cred că pot face ceva diferit, că mă pot pișa împotriva curentului (în postările în engleză înjur pentru că nu sună așa periculos, dar trebuie să admit că e al naibii de eliberator să vorbești urât în limba maternă).

Așa că am inspirat și am expirat de câteva ori, mi-am dat seama că jobul actual, care m-a scăpat de stomatologie e chiar ideal și că, oricum, nu aș fi vrut să fiu tester sau nutriționist cu normă întreagă. Sau, dacă aș fi pornit pe unul din drumurile acelea, în doi ani eram din nou aici, căutând sensul vieții sau foarte proustian timpul pierdut pe tot felul de cursuri. Apropo, toți banii cheltuiți pe aceste cursuri să se întoarcă spre mine înzecit! Amin!

De ce m-aș fi întors tot aici? Pentru că mie îmi place să scriu și pe asta ar trebui să mă concentrez. Vreau să îmi bucur sufletul? Să scriu, atunci! De câteva săptămâni mă rodea să scriu ceva, dar zvâcul a venit ieri și confirmarea că pot și că e momentul a venit aseară, când, în loc să adorm, am pățit exact cum pățeam la postările în engleză: propozițiile, frazele se scriau de la sine în minte mea și înlănțuirea de idei venea natural.

Voi face tot posibilul să fiu consecventă. Pentru postările în engleză am avut regula de a scrie când inspirația mă lovește atât de puternic și profund și cum vreți voi că nu mă puteam opri din scris. Asta pentru că am considerat că de-a lungul vieții am făcut atâtea lucruri programate, forțate, nedorite, măcar ăsta să fie spontan. Dar nu așa se antrenează un mușchi și, după cum am auzit de la orice speaker motivațional și am citit în toate cărțile de dezvoltare personală, succesul este 1% talent și 99% transpirație.

Așa că iată-mă transpirând, de emoție că mă expun mai tare ca până acum, de nerăbdare să văd care va fi reacția și de efort pentru că voi traduce toată postarea în engleză pentru cei doi, maxim șase fani de peste hotare. Da, sunt internațională.

Shame on you!

“Why haven’t you started the blog in Romanian?” my therapist asked me when I first told her about my little project. “Can you realize how much shame is blocked inside of you since for almost two years you weren’t able to write a post in Romanian? It’s still your mother tongue. Expose yourself!” she told me the next time we talked about this.

I realized she was right based on how much her words annoyed, irritated and agitated me.

So here I am, writing in Romanian. What was the trigger? Yesterday, as I was Google searching where the headquarters of the association where I participated online at a nutrition course was, I stumbled upon some bad reviews, all basically saying the same. The diploma obtained is not accredited and the authorities will not acknowledge it. That was in 2022. Maybe things have changed since then. My first impulse was given by the righteous part of me, appalled that, if this scenario is still true, these people have been leading us on for some many months that we’ll be great dietitians. Then the victim in me acted up, wanting to call my mother to whine about how stuck I am in my professional life and how I will never, ever get to do something to my soul’s liking.

Then, thankfully, the cerebral part of me took control. I realized that, this time last year I was taking a course to become a software tester because that was the way my pharmacist friend escaped the medical world. One year later, here I am again, taking a course to become a dietitian because that was the way my therapist escaped the profession she did not stand. My mind needed a tried out and known way because I don’t trust myself enough to believe that I can do something different, that I could beat all odds, that I could say fuck it all and just do it.

So I breathed in and out a few times, realized that my current job, the one that helped me release myself from dentistry is actually ideal and that I wouldn’t have ever wanted to be a full time software tester or a dietitian. Or, if I ever would have tried any of these jobs, in two years tops I would have been back here, searching for the meaning of life or very proustianly searching for lost time. By the way, may all the money I have invested in these courses come back to me tenfold. Amen!

Why would I have come back right to where I’ve started from? Because I like to write and that is what I should focus on. Do I want my soul to be happy? Then, goddammit, I should write! For a couple of weeks I’ve been having this itch to write something, but the push to write came yesterday and the confirmation that I should, in fact, write, came last night when, instead of falling asleep, the same thing happened as for my English posts: sentences, phrases were virtually writing themselves in my mind and the flow of ideas came very naturally.

I will do my best to be consistent. For my English posts I had the rule to write whenever inspiration hit so strongly and profoundly and you name it that I just couldn’t stop myself from writing. That’s because I considers that throughout my life I did so many programmed, forced, unwanted things, at least this should be spontaneous. But that’s not how you train a muscle and, as we’ve heard from all motivational speakers and read in all self development books, success is 1% talent and 99% sweat.

Here I am sweating, partially because I am nervous for exposing myself much more than before, partially of excitement to see what the reactions will be and partially because I have to translate everything in English for my two, maximum six fans from abroad. Yes, I’m international.